Cabluri

Aceste rânduri le-am compus în timp ce mergeam pe stradă. Veneam de la biblioteca judeţeană.
Oraşul e împanzit de cabluri, dacă nu ai observat. Uită-te în dreapta ta: cabluri. Pe marginea ferestrelor, la colţuri, cabluri negre, albe-gălbui, îmbârligate. Deasupra: cabluri intersectate, fire de curent, linii ce pătează cerul, linii ale tramvaielor, ale troleibuzelor. Pe pereţii marcaţi ai adolescenţilor, cabluri negre, mascate în cutiuţe rupte, vechi. Dar cabluri. Cabluri, cabluri murdare, pline de praf. Cabluri mucegăite. Cabluri cu pete noroioase. Cabluri spălate de ploaie.
Cabluri suprapuse pe marginea trotuarelor şi cabluri gri sub panourile publicitare. Cabluri în magazine. Capete ce trec sub cablurile maronii. Cabluri electrice. Cabluri noi. Măşti. Şi cabluri.
Ai stat şi tu lângă un cablu. Ai dat şi tu un cablu la o parte. Şi bătrânica cu haină de lână pe ea a trecut pe lângă un cablu. Şi blondul pletos cu ochi căprui ce se uita fix la un panou negru cu scris alb.
Vezi dama cochetă ce îşi mişcă pervers fundul în pantalonii ei roşii? O vezi? E în faţa ta, cu vesta ei neagră, îmblănită, cu pantofii de lac, cu cercei de aur şi cu părul creţ. E chiar acolo. Sau bătrâna cu spatele gâb şi cu nasul scorojit, îmbrăcată într-un palton bej... Sau doamna cu o micuţă aluniţă în vărful bărbiei. A trecut pe lângă tine. De ce nu te întorci să o priveşti? Nu te teme; dacă pierzi cablul cel negru din priviri, pentru câteva secunde, el nu va dispărea. Va rămâne tot timpul acolo, gata să fie urmărit.
Au trecut atâtea persoane pe lângă tine. Atâţia copii, atâtea femei, aşa mulţi bărbaţi. Bătrâni şi oameni cu handicap. Uite, adineauri am trecut şi eu pe lângă tine. Dar tu, înnecat în lectură nu m-ai văzut pe mine, un simplu individ, cel ce am scris aceste rânduri. Da, eu. Te-ai întors măcar să mă vezi din spate? Dar m-ai recunoscut? Trec din nou pe lângă tine. Da, sunt eu. Sunt acea puştoaică în roz, cu acadea în mână şi păr împletit. Sunt moşul cu ochelari cu ramă aurie şi baba cu părul cărunt şi creţ. Sunt studentul cu părul uns ce iese dintr-un second. Sunt femeia cu machiaj excesiv din pizzerie. Şi avocata din Opelul gri, ce stă la semafor. Sunt orbul de peste drum şi bunicul cu pălărie stil Caragiale ce trece neregulamentar strada aglomerată. Sunt invalidul ce cerşeşte în faţa bisericii şi vânzătoarea de reviste din chioşcul de pe centru. Sunt eleva îmbrăcată sobru, cu "bascheţi" în picioare, ce calcă apăsat pe trotuar în timp ce îşi poartă, larg, geanta pe spate. Sunt instrumentul din husa elevului din Şcoala de Arte, sunt lanţul de la gât al rapperului din parc. Sunt cea mai importantă existenţă pentru tine, în acest moment, fiindcă îmi citeşti lucrarea. Sunt totul. Sunt nimicul.
Sunt un artist ce s-a împiedicat de un cablu.