Solistul trupei Nirvana - Un adevarat geniu


Myspace Quotes, Kurt Cobain Quotes at WishAFriend.com

miercuri, 1 decembrie 2010

Închirieri

„Nu te-ai gândit niciodată să-ţi închiriezi alt palton?”

„Nu. De ce?”

„E vechi.”

„Îmi place.”

Şi mie.”

„Atunci, ce vrei?”

„Te-am întrebat să mă asigur.”

„Mă gândeam.”

„Îl returnezi?”

„Nu cred. Dar tu? Ce-ai de gând să faci cu pantoful?”

„Nimic.”

„E doar unul.”

Ştiu.”

„Nu îl arunci?”

„Te temi?”

„Deloc.”

„Atunci?”

„Mă asigur.”

„Te temi.”

„Dar nu ca tine.”

„Adevărat.”

M-am temut întotdeauna de inutilitate. M-am temut mereu de singurătate. M-am temut mereu de mine, ştiind cum pot fi defapt.

Am căutat încontinuu să mă ascund sub diverse măşti. Sub diverse costume. Goliciunea mea mă sperie şi azi. M-am mai şi întrebat ce s-ar întâmpla daca mi-aş suprima frica. M-am întrebat pentru a-mi suprima frica. Nimic. Nu s-ar întâmpla nimic. Şi tocmai acest gând m-a înfiorat.

„Am în cap imaginea.”

Şi cum e?”

„Ca tine. Înmărmurită.”

Nu vreau să arunc nimic din ce posed. Doar dacă-l ştiu inutil. Acel obiect; se va ataşa de mine şi uşor, mă va completa. Atunci mă voi ataşa şi eu de el. De-mi va abandona vreodată trupul, nu va lăsa în urmă decât goliciunea. Decât... Nu! Nu accept nicio urmă de vulnerabilitate.

Şi totuşi, ai un picior gol.”

„Mă simt...”

„Trădată.”

Nu am vrut să-l pierd. Nu l-am pierdut. Vreau să cred că m-a lăsat. Nu vreau să-l arunc pe celălalt. De va fi să-i displac, mă va părăsi. M-am ataşat de el şi simt nevoia să-l ţin aproape. L-aş strânge mereu în braţe, fiindca îmi oferă căldura de care într-adevăr am nevoie. Acel tip de căldură ce consider că mi se potriveşte. Nicio obligaţie. Niciun strop de milă. Mister şi dăruire treptată. Am de multe ori impresia că acest obiect nu-mi oferă decât atât cât consideră el necesar. A devenit o parte din mine. O parte din inima mea. Şi-l ţine acolo tocmai această măsură.

„Îl iubesc.”

„Da, ştiu. Sper să nu-l pierzi.”

„Sper şi eu...”

„E distanţa, aşa-i?”

„Da.”

„Mă gândeam.”

„Dar tot mă tem.”

Ştiu.”

Mă tem să nu-l pierd. Să-l ştiu pierdut pentru vecie. De aceea am impresia că exagerez. Că devin superficial de tăcută. Sau paranoică. Prefer să mă deplasez sărind în piciorul gol decât să supun minunăţie de pantof pericolelor. Şi abea apoi realizez că, în fond, asta îl va depărta de mine.

Ştiu că nu e în totalitate al meu.”

„Mă gândesc.”

„După ce îl voi returna, altcineva va veni să-l poarte.”

„Iar acea persoană poate avea şi perechea.”

Ştiu.”

Gelozia. Am impresia că mă chinui prea mult pentru un simplu pantof. Dar, nu e un oarecare! M-am îndrăgostit de această pereche încă de când am văzut-o în vitrină, la „Închirieri”. Pot spune că, într-un fel, a venit ea la mine. Doar că, preferându-l pe cel de-al doilea, l-am pierdut însăşi pe primul. Şi aşa am rămas cu un singur pantof, pe care îl îndrăgesc enorm. Probabil şi eu îi plac. Dar e nevoie de timp ca să se obişnuiască cu forma piciorului meu. Discomfortul acesta există fiindcă abea i-am împrumutat. Aşa vreau eu să cred... Ceilalţi purtători... Ei bine, să-şi vadă stingheri de viaţă. Să ştie cât de mult îi invidiez. Dar sper cu îndârjire să-i ajung, cândva, din urmă.

„Eşti următoarea?”

„Da.”

„Perechea.”

„Da.”

„Tu ai luat-o.”

sâmbătă, 24 aprilie 2010

Cabluri

Aceste rânduri le-am compus în timp ce mergeam pe stradă. Veneam de la biblioteca judeţeană.
Oraşul e împanzit de cabluri, dacă nu ai observat. Uită-te în dreapta ta: cabluri. Pe marginea ferestrelor, la colţuri, cabluri negre, albe-gălbui, îmbârligate. Deasupra: cabluri intersectate, fire de curent, linii ce pătează cerul, linii ale tramvaielor, ale troleibuzelor. Pe pereţii marcaţi ai adolescenţilor, cabluri negre, mascate în cutiuţe rupte, vechi. Dar cabluri. Cabluri, cabluri murdare, pline de praf. Cabluri mucegăite. Cabluri cu pete noroioase. Cabluri spălate de ploaie.
Cabluri suprapuse pe marginea trotuarelor şi cabluri gri sub panourile publicitare. Cabluri în magazine. Capete ce trec sub cablurile maronii. Cabluri electrice. Cabluri noi. Măşti. Şi cabluri.
Ai stat şi tu lângă un cablu. Ai dat şi tu un cablu la o parte. Şi bătrânica cu haină de lână pe ea a trecut pe lângă un cablu. Şi blondul pletos cu ochi căprui ce se uita fix la un panou negru cu scris alb.
Vezi dama cochetă ce îşi mişcă pervers fundul în pantalonii ei roşii? O vezi? E în faţa ta, cu vesta ei neagră, îmblănită, cu pantofii de lac, cu cercei de aur şi cu părul creţ. E chiar acolo. Sau bătrâna cu spatele gâb şi cu nasul scorojit, îmbrăcată într-un palton bej... Sau doamna cu o micuţă aluniţă în vărful bărbiei. A trecut pe lângă tine. De ce nu te întorci să o priveşti? Nu te teme; dacă pierzi cablul cel negru din priviri, pentru câteva secunde, el nu va dispărea. Va rămâne tot timpul acolo, gata să fie urmărit.
Au trecut atâtea persoane pe lângă tine. Atâţia copii, atâtea femei, aşa mulţi bărbaţi. Bătrâni şi oameni cu handicap. Uite, adineauri am trecut şi eu pe lângă tine. Dar tu, înnecat în lectură nu m-ai văzut pe mine, un simplu individ, cel ce am scris aceste rânduri. Da, eu. Te-ai întors măcar să mă vezi din spate? Dar m-ai recunoscut? Trec din nou pe lângă tine. Da, sunt eu. Sunt acea puştoaică în roz, cu acadea în mână şi păr împletit. Sunt moşul cu ochelari cu ramă aurie şi baba cu părul cărunt şi creţ. Sunt studentul cu părul uns ce iese dintr-un second. Sunt femeia cu machiaj excesiv din pizzerie. Şi avocata din Opelul gri, ce stă la semafor. Sunt orbul de peste drum şi bunicul cu pălărie stil Caragiale ce trece neregulamentar strada aglomerată. Sunt invalidul ce cerşeşte în faţa bisericii şi vânzătoarea de reviste din chioşcul de pe centru. Sunt eleva îmbrăcată sobru, cu "bascheţi" în picioare, ce calcă apăsat pe trotuar în timp ce îşi poartă, larg, geanta pe spate. Sunt instrumentul din husa elevului din Şcoala de Arte, sunt lanţul de la gât al rapperului din parc. Sunt cea mai importantă existenţă pentru tine, în acest moment, fiindcă îmi citeşti lucrarea. Sunt totul. Sunt nimicul.
Sunt un artist ce s-a împiedicat de un cablu.

luni, 8 februarie 2010

Condamnarea Divinului

Condamnarea, fie fizică fie psihologică, e, probabil, cel mai mârşav şi dezolant fapt. Cel mai amar sentiment. Cea mai tragică faţă a umanităţii.

Mereu s-au stabilit raporturi de superioritate respectiv inferioritate între indivizii din societate. Un lucru cert. „Oamenii au nevoie să se simtă superiori cuiva” (Chuck Palahniuk). De aici toată drama condamnării. Individul inferior va fi mereu condamnat. Mereu batjocorit. Mereu subestimat. Şi va condamna la rândul lui un altul. Cercul vicios.

Un om nu are absolut niciun drept de a condamna o persoană, indiferent de circumstanţe. Condamnarea nu ajută decât la degradarea psihică. Traume, sechele, depresii, angoase. Izolare.

Condamnarea e asemenea bârfei.Atât că prima reprezintă o încatuşare directă a unei persoane în timp ce a doua este un pastel.

A condamna un om înseamnă a te impune lui drept lider. A-i arăta superioritatea ta. Condamnarea se face în ultimă instanţă. E asul din mânecă. Un om te condamnă fiindcă îi este frică de tine, de puterea ta, oricare ar fi aceea. Nu acceptă să-ţi fie inferior. Deşi, condamnându-te, se resemneză. Oamenii înţelepţi nu condamnă. Ci se complac.

Condamnarea îşi are originile în frică.

Dumnezeu îşi are originile în frică.

Această divinitate a apărut din cauza neputinţei omului primordial de a accepta moartea. Încercând să o explice, s-a pierdut în teorii, în timorări şi, secat de orice speranţă şi-a creeat o entitate neomenească.

Oamenii au nevoie de un impuls şi de un scop pentru a nu muri. Au nevoie de o motivaţie. Au nevoie de ajutor pentru ca ideea morţii să nu îi mistuie, să îi distrugă. Deşi, probabil, ideea unui nimic absolut i-a traumatizat mai tare. Aşa că şi-au creeat un refugiu: „viaţa de apoi”.

Cu timpul, „Dumnezeu” -această „ultimă speranţă” a omenirii- a devenit cel mai propice mod de a manipula masele de oameni (din ce în ce mai greu de controlat), de a-i exploata. Aşa s-a înfiinţat biserica.

Religiile, sectele, sunt materializarea concepţiilor si nevoilor mai multor acuzatori.

Nu cred în Dumnezeu, cum nu accept supunerea. Inferioritatea.

A nu crede, presupune mult curaj. Cantitate enormă de egoism şi de putere. Puterea de a crede în tine. de a-ţi fi propriul Dumnezeu.

„Dacă eu cred şi nu există, nu am pierdut nimic. Dar dacă nu cred şi există...”. Dar, totuşi, de ce mi-aş minţi propriile credinţe? De ce aş pretinde că gândesc altceva? De ce aş fi şi mai ipocrită? Îmi asum toate consecinţele afirmaţiilor mele.

Paradoxal, nu cred în existenţa curajului absolut cum nu cred în negarea desăvârşită a divinităţii.

A condamna un zeu înseamnă a-i accepta superioritatea.

duminică, 31 ianuarie 2010

Durere de spate

Şi nu dedic nimănui nimic, fiindcă-şi vor pleca singuri privirea.
Te întreb "tu ştii ce e acela cuvânt provenit din alte limbi?". Tu îmi spui "da, neologism. E atât de logic!". Eu te întreb "tu ştii cum se numeşte o persoană care tratează nebunii?". Tu îmi spui "da, psihiatru. E atât de logic!". Apoi întreb "tu ştii ce e aceea şaradă?". Tu taci, apoi spui "da." şi pleci.
Te-am văzut de atâtea ori şi totuşi nu te-am ţinut minte. Chipul tău pentru mine nu înseamnă nimic. De câte ori nu ţi-am spus "mă doare spatele, doctore!" iar tu în tăcere îmi dădeai unguent. Aştepţi să treacă orele tale de lucru. Te-aş scuipa cu tot cu renumele tău de medic profesionist.
Pentru tine fiecare pacient e absolut nesemnificativ. Îi tratezi, îi dai afară pe uşă şi le deschizi fereastra să intre pe acolo. Uneori le mai spui şi "Hai!", dar e la fel de rece şi nepăsător ca tine, doctore. Exact ca tine. Rece. Mă mir că nu îngheţi. Chiar mă mir.
Am venit de multe ori la tine şi de fiacare dată plecam din ce în ce mai deprimată, schiţând un zâmbet vag pe faţă. "M-am vindecat", îmi spuneam. "Chiar am făcut-o!" Chiar... aşa, cică. Doar aşa. Nimic mai mult. Iar tu te uitai lung pe fereastră, în depărtări, unde cerul căpăta nuanţe rozalii. Murmurai ceva ce abea înţelegeam şi te întorceai să priveşti ceasul. Eu, plecam acasă şi veneam la cabinet a doua zi.
Am rămas într-o zi, sub fereastră, cam jumătate de noapte. A venit alt pacient căruia îi vorbeai, în acelaşi murmur mai mult decât mie. Lungi epistole. Apoi, sosea un altul, căruia tu îi zâmbeai şi pe care îl ţineai în cabinet până a doua zi, dimineaţa, când veneam eu.
Nu am înţeles niciodată scopul pentru care ma reîntorceam mereu la cabinet, având în vedere că nu aveam absolut nimic. Dar nici nu m-a interesat vreodată. Ştiu că mereu m-ai pregătit. Pentru ce, nu mă priveşte.
Dar ia aminte, doctore. Înca ai nevoie de mine. Şi viceversa.
În fond, pe mine doar mă doare spatele, doctore!