„Nu te-ai gândit niciodată să-ţi închiriezi alt palton?”
„Nu. De ce?”
„E vechi.”
„Îmi place.”
„Şi mie.”
„Atunci, ce vrei?”
„Te-am întrebat să mă asigur.”
„Mă gândeam.”
„Îl returnezi?”
„Nu cred. Dar tu? Ce-ai de gând să faci cu pantoful?”
„Nimic.”
„E doar unul.”
„Ştiu.”
„Nu îl arunci?”
„Te temi?”
„Deloc.”
„Atunci?”
„Mă asigur.”
„Te temi.”
„Dar nu ca tine.”
„Adevărat.”
M-am temut întotdeauna de inutilitate. M-am temut mereu de singurătate. M-am temut mereu de mine, ştiind cum pot fi defapt.
Am căutat încontinuu să mă ascund sub diverse măşti. Sub diverse costume. Goliciunea mea mă sperie şi azi. M-am mai şi întrebat ce s-ar întâmpla daca mi-aş suprima frica. M-am întrebat pentru a-mi suprima frica. Nimic. Nu s-ar întâmpla nimic. Şi tocmai acest gând m-a înfiorat.
„Am în cap imaginea.”
„Şi cum e?”
„Ca tine. Înmărmurită.”
Nu vreau să arunc nimic din ce posed. Doar dacă-l ştiu inutil. Acel obiect; se va ataşa de mine şi uşor, mă va completa. Atunci mă voi ataşa şi eu de el. De-mi va abandona vreodată trupul, nu va lăsa în urmă decât goliciunea. Decât... Nu! Nu accept nicio urmă de vulnerabilitate.
„Şi totuşi, ai un picior gol.”
„Mă simt...”
„Trădată.”
Nu am vrut să-l pierd. Nu l-am pierdut. Vreau să cred că m-a lăsat. Nu vreau să-l arunc pe celălalt. De va fi să-i displac, mă va părăsi. M-am ataşat de el şi simt nevoia să-l ţin aproape. L-aş strânge mereu în braţe, fiindca îmi oferă căldura de care într-adevăr am nevoie. Acel tip de căldură ce consider că mi se potriveşte. Nicio obligaţie. Niciun strop de milă. Mister şi dăruire treptată. Am de multe ori impresia că acest obiect nu-mi oferă decât atât cât consideră el necesar. A devenit o parte din mine. O parte din inima mea. Şi-l ţine acolo tocmai această măsură.
„Îl iubesc.”
„Da, ştiu. Sper să nu-l pierzi.”
„Sper şi eu...”
„E distanţa, aşa-i?”
„Da.”
„Mă gândeam.”
„Dar tot mă tem.”
„Ştiu.”
Mă tem să nu-l pierd. Să-l ştiu pierdut pentru vecie. De aceea am impresia că exagerez. Că devin superficial de tăcută. Sau paranoică. Prefer să mă deplasez sărind în piciorul gol decât să supun minunăţie de pantof pericolelor. Şi abea apoi realizez că, în fond, asta îl va depărta de mine.
„Ştiu că nu e în totalitate al meu.”
„Mă gândesc.”
„După ce îl voi returna, altcineva va veni să-l poarte.”
„Iar acea persoană poate avea şi perechea.”
„Ştiu.”
Gelozia. Am impresia că mă chinui prea mult pentru un simplu pantof. Dar, nu e un oarecare! M-am îndrăgostit de această pereche încă de când am văzut-o în vitrină, la „Închirieri”. Pot spune că, într-un fel, a venit ea la mine. Doar că, preferându-l pe cel de-al doilea, l-am pierdut însăşi pe primul. Şi aşa am rămas cu un singur pantof, pe care îl îndrăgesc enorm. Probabil şi eu îi plac. Dar e nevoie de timp ca să se obişnuiască cu forma piciorului meu. Discomfortul acesta există fiindcă abea i-am împrumutat. Aşa vreau eu să cred... Ceilalţi purtători... Ei bine, să-şi vadă stingheri de viaţă. Să ştie cât de mult îi invidiez. Dar sper cu îndârjire să-i ajung, cândva, din urmă.
„Eşti următoarea?”
„Da.”
„Perechea.”
„Da.”
„Tu ai luat-o.”
