Şi nu dedic nimănui nimic, fiindcă-şi vor pleca singuri privirea.
Te întreb "tu ştii ce e acela cuvânt provenit din alte limbi?". Tu îmi spui "da, neologism. E atât de logic!". Eu te întreb "tu ştii cum se numeşte o persoană care tratează nebunii?". Tu îmi spui "da, psihiatru. E atât de logic!". Apoi întreb "tu ştii ce e aceea şaradă?". Tu taci, apoi spui "da." şi pleci.
Te-am văzut de atâtea ori şi totuşi nu te-am ţinut minte. Chipul tău pentru mine nu înseamnă nimic. De câte ori nu ţi-am spus "mă doare spatele, doctore!" iar tu în tăcere îmi dădeai unguent. Aştepţi să treacă orele tale de lucru. Te-aş scuipa cu tot cu renumele tău de medic profesionist.
Pentru tine fiecare pacient e absolut nesemnificativ. Îi tratezi, îi dai afară pe uşă şi le deschizi fereastra să intre pe acolo. Uneori le mai spui şi "Hai!", dar e la fel de rece şi nepăsător ca tine, doctore. Exact ca tine. Rece. Mă mir că nu îngheţi. Chiar mă mir.
Am venit de multe ori la tine şi de fiacare dată plecam din ce în ce mai deprimată, schiţând un zâmbet vag pe faţă. "M-am vindecat", îmi spuneam. "Chiar am făcut-o!" Chiar... aşa, cică. Doar aşa. Nimic mai mult. Iar tu te uitai lung pe fereastră, în depărtări, unde cerul căpăta nuanţe rozalii. Murmurai ceva ce abea înţelegeam şi te întorceai să priveşti ceasul. Eu, plecam acasă şi veneam la cabinet a doua zi.
Am rămas într-o zi, sub fereastră, cam jumătate de noapte. A venit alt pacient căruia îi vorbeai, în acelaşi murmur mai mult decât mie. Lungi epistole. Apoi, sosea un altul, căruia tu îi zâmbeai şi pe care îl ţineai în cabinet până a doua zi, dimineaţa, când veneam eu.
Nu am înţeles niciodată scopul pentru care ma reîntorceam mereu la cabinet, având în vedere că nu aveam absolut nimic. Dar nici nu m-a interesat vreodată. Ştiu că mereu m-ai pregătit. Pentru ce, nu mă priveşte.
Dar ia aminte, doctore. Înca ai nevoie de mine. Şi viceversa.
În fond, pe mine doar mă doare spatele, doctore!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu