Condamnarea Divinului

Condamnarea, fie fizică fie psihologică, e, probabil, cel mai mârşav şi dezolant fapt. Cel mai amar sentiment. Cea mai tragică faţă a umanităţii.

Mereu s-au stabilit raporturi de superioritate respectiv inferioritate între indivizii din societate. Un lucru cert. „Oamenii au nevoie să se simtă superiori cuiva” (Chuck Palahniuk). De aici toată drama condamnării. Individul inferior va fi mereu condamnat. Mereu batjocorit. Mereu subestimat. Şi va condamna la rândul lui un altul. Cercul vicios.

Un om nu are absolut niciun drept de a condamna o persoană, indiferent de circumstanţe. Condamnarea nu ajută decât la degradarea psihică. Traume, sechele, depresii, angoase. Izolare.

Condamnarea e asemenea bârfei.Atât că prima reprezintă o încatuşare directă a unei persoane în timp ce a doua este un pastel.

A condamna un om înseamnă a te impune lui drept lider. A-i arăta superioritatea ta. Condamnarea se face în ultimă instanţă. E asul din mânecă. Un om te condamnă fiindcă îi este frică de tine, de puterea ta, oricare ar fi aceea. Nu acceptă să-ţi fie inferior. Deşi, condamnându-te, se resemneză. Oamenii înţelepţi nu condamnă. Ci se complac.

Condamnarea îşi are originile în frică.

Dumnezeu îşi are originile în frică.

Această divinitate a apărut din cauza neputinţei omului primordial de a accepta moartea. Încercând să o explice, s-a pierdut în teorii, în timorări şi, secat de orice speranţă şi-a creeat o entitate neomenească.

Oamenii au nevoie de un impuls şi de un scop pentru a nu muri. Au nevoie de o motivaţie. Au nevoie de ajutor pentru ca ideea morţii să nu îi mistuie, să îi distrugă. Deşi, probabil, ideea unui nimic absolut i-a traumatizat mai tare. Aşa că şi-au creeat un refugiu: „viaţa de apoi”.

Cu timpul, „Dumnezeu” -această „ultimă speranţă” a omenirii- a devenit cel mai propice mod de a manipula masele de oameni (din ce în ce mai greu de controlat), de a-i exploata. Aşa s-a înfiinţat biserica.

Religiile, sectele, sunt materializarea concepţiilor si nevoilor mai multor acuzatori.

Nu cred în Dumnezeu, cum nu accept supunerea. Inferioritatea.

A nu crede, presupune mult curaj. Cantitate enormă de egoism şi de putere. Puterea de a crede în tine. de a-ţi fi propriul Dumnezeu.

„Dacă eu cred şi nu există, nu am pierdut nimic. Dar dacă nu cred şi există...”. Dar, totuşi, de ce mi-aş minţi propriile credinţe? De ce aş pretinde că gândesc altceva? De ce aş fi şi mai ipocrită? Îmi asum toate consecinţele afirmaţiilor mele.

Paradoxal, nu cred în existenţa curajului absolut cum nu cred în negarea desăvârşită a divinităţii.

A condamna un zeu înseamnă a-i accepta superioritatea.